Baliverne

Ce zi a mai fost și asta! A plouat, a stat, a plouat iar. Acum stă. Ba parcă vad și o jumătate de rază printre genele îmbibate în demachiant bifazic. Mă prinsese fix între două stații de tramvai și la nu chiar fixe două ore de când stăteam în hol pendulând între a lua sau nu umbrela cu mine. Comodă, am lasat-o. Erori de calcul.

 Am înotat prin bălți care creșteau ca uzinele socialiste, cu păcătosul ăsta de laptop care acum îmi suportă degetele și nu mi le prinde între taste.  Pentru că s-a prins că-mi devine pe zi ce trece tot mai bun prieten. Am făcut cărare printre vânzătoarele ambulante de zmeură și am ajuns în sfârșit acasa, tocmai când ploaia se oprea. Trist. Dar și mai trist e că stând în casa, unii din noi începem să ne gândim la fel și fel de inepții, să ne aducem aminte gânduri țicnite sortate din aiurea, idei născocite într-o clipită, dar care nu-ți mai dau pace o noapte întreagă, ba mai rău, îți mai provoacă și fel de fel de coșmaruri. Analizezi dacă nu cumva găinăresele din basme au fost subtil un fel de menajere ale telenovelelor din zilele noastre, amante la rândul lor ale boierilor cărora le slujeau. Sari apoi peste ani lumină și ajungi în azi sau chiar în mâine cu gândul și te oripilezi văzând ce se întâmplă lângă tine. Spui o rugăciune pentru ca lumea să stea mai mult în loc și te frământă faptul că mâine la știrile orei 5 ai putea vedea că nu știu care metrosexual vrea să-și epileze periuța de dinți. Te sperie din ce în ce mai tare copiii care trec pe lângă tine pe stradă. Te aștepți ca în spatele lor să apară niște părinți care să-ți spună că odrasla are un temperament „flegmatic” și țâncul hașc!, să te scuipe frontal, între sprâncene.

Ai rare momente de luciditate când te îndoiești de deplinătatea faculțăților tale mintale, te autodiagnostichezi cu paranoia și te mai și întrebi dacă nu există senilitate precoce. Mai rău e că ai posibilitatea să-ți tastezi gandurile pe internet și astfel să-i sperii pe alții cu fantasmagoriile tale. Dar dacă măcar unul din acei-oricum puțini-care dau de „opera” ta își admit măcar o secundă din timpul pe care și-l petrec în mod asemănător ție…ce? Nimic.

Anunțuri

Picături de ambiție

Plouă. Și Tu știi bine cât urăsc ploaia. Mă ține în casă. Sau poate ai un plan. Da, încep să mă prind. Ai văzut că nu mi-am mai făcut timp de citit de mult și te-ai gândit că în felul ăsta m-ai putea constrânge. Sau poate mă motivează prognoza pentru zilele următoare. Am primit soare zilele trecute, așa cum mi-am dorit. Am căpătat pielea căpruie și nu oricum, ci împachetată în câteva dungi și geometrisme subtile, așa cum îi plăceau știi-tu-cui. Am început să scap de arsurile aferente și mă gândesc deja la o altă escapadă helio-acvatică.

Uite, tocmai ai făcut să nu mai plouă. Poate mi-ai auzit intenția de a deschide una din cărțile alea vechi pe care le cumpăr doar pentru a bucura un oarecare anticar ambulant. Poate de prea multe ori m-am gândit la profesorul de istorie din clasa a șaptea care m-a întrebat cine a scris Lorelai. I-am răspuns la întrebare, dar până azi nu citisem decât titlul și numele autorului imprimate cu auriu pe coperta maro. E o carte veche care are probabil mirosul acela clișeizat. Pe unii îi atrage, dar comoditatea mea n-ar nasul sensibil. Dar azi m-am decis. Vreau să dezleg misterul acestui personaj, să depășesc perioada La Medeleni. Îți promit că ajung la ultima pagină.

Vreau 2 zile și trei raze…

Vreau și eu la mare! Vreau! E prima oară, în prima vară, când simt că am crescut cu adevărat și că am viața în mâini. E prima oară când, deși nu am fost vreodată constrânsă, i-am telefonat mamei și i-am zis „vezi că eu plec la mare!”. Fără s-o-ntreb ce-ar fi, fără să-i zic că vreau mult. De mult timp puteam face orice voiam eu, doar că acum m-am trezit…

Mi-a venit ideea asta probabil uitându-mă pe fereastră. Am și cu cine. Am și plan. Și ce plan: un raport calitate-preț imbatabil! Mai vreau și eu un singur lucru, chiar dacă nu am certitudinea că Dumnezeu m-a găsit în Blogosferă…vreau să fie cald. Să fie soare. Să mă lase marea să inot. Știe din anii trecuți că sunt pești și că nu mă deranjează că nu-i chiar cea mai curată…Vreau apă, dar apa mării, nu apă din cer. Vreau să fie cerul numai zâmbet și să-mi facă pielea căpruie. Ce?! „Nu există piele căpruie?” Atunci de ce profesoara mea de engleză dintr-a cincea a zis că brown eyes înseamnă ochi maro?! Vedeți? Orice se poate. Zic atunci să se poată și un weekend neploios, așa, pentru un copil bun și cuminte. Și…dacă primesc asta, Moș Crăciun poate să mă uite la iarnă, promit!

Nu doi, nu patru

Sunt nopțile alea în care respiri în fiecare colț al patului încercând să adormi. Te ridici, te uiți pe fereastră și solidarizezi cu doi, poate trei necunoscuți din blocul de vizavi, loviți de aceeași insomnie insistentă care te bântuie și pe tine.

Poate e trei dimineața și mâine ai examen. Poate ai dormit trei ore în ziua care abia acum trei ore s-a încheiat. Poate nu ai mâncat azi chiar trei mese. Sau poate că trei dintre persoanele cu care socializezi cel mai mult sunt triste.

Motive…să nu adormi. Te gândești acum la cum te vei da mâine peste cap (de trei ori) ca să iei și ultimul examen. Ultimul examen din primul dintre cei trei ani de facultate. Poate că numărul literelor numelui tău se divide cu trei. Poate că te gândești cum facultatea îți spală creierul și din tot ce învățaseși în cei doisprezece-divizibili și ei cu trei- ani de școală, îți mai amintești  doar obsedanta, pentru unii, cifră magică în basme.

Ceasul meu așteaptă trei minute să fie fix. Eu nu. Știu că nu mai are de mult baterie.

                                                                                                                                                                                                   -Noapte bună!-

Tu cu Tine

Ți se întâmplă uneori să ai trăiri care îți aduc aminte de lucruri îndepărtate. Să nu știi ce semnifică, dar să poți jura că odată au făcut parte din tine. Vezi într-o ceață de nepătruns culori ale altei vieți sau simți mirosuri pe care le recunoști, chit că  nu-ți amintești unde și cu cine le-ai cunoscut…

Sinestezia asta îți unește pleoapele și te învăluie în aura trecutului liniștit. Ți-e dor de locuri, de lucruri, de oameni pe care nu-i poți identifica nici măcar imaginativ, dar simți că fac parte din tine.

Ai în minte pasteluri, în timpane suite de sunete, care se contopesc în lumină și-ți curg în suflet. Visezi despre un curcubeu topit în raze și stins în ape limpezi. Nu știi de unde să te aduni și spre ce să te îndrepți. Și alegi să stai. Stai și atât, câteva secunde. Lași toate lucrurile astea să te învăluie. Și simți un strop de fericire.

                                                                      

                                                                                    

Aventuri estivale

Vară. Căldură. Înghețată.

Insolație. Epistaxis*. Amigdalită.

Cam ăsta a fost preludiul punctului culminant al zilei mele de ieri. Povestea a început săptămâna trecută, când am fost cu colega mea de apartament la medic. De la ea am primit surprinzătoarea veste plăcută potrivit căreia studenții UB, incluziv prea puțin informații FJSCiști, beneficiază gratuit de analize, investigații ș.a.m.d. Cum am văzut un cabinet ORL*, mi-am zis să intru și să văd cum stau treburile. Amabilitatea medicilor pe care i-am întâlnit aproape m-a făcut să cred că ceva nu e în regulă, de parcă aș fi fost cobaiul vreunui experiment. Prostii! Am fost rechemată cu un bilet de trimitere de la medicul Universității. Luni dimineață m-am întors la ambulatorul respectiv, dar în loc să îmi fie făcut exudatul ăla faringolaringian, la care mă așteptam și pentru care mă dusesem, mi s-a pus o foaie în mână și am fost redirecționată spre Institutul Cantacuzino.

Am ajuns acolo fără să mă fi uitat pe fișa de trimitere. Când am predat-o pentru a primi un bon de ordine, mi s-a spus să aștept pentru exudat și, surpriză, pentru analizele de sânge. Am crezut că nu aud bine și i-am spus   asistentei că nu, că eu am venit de la ORL, să-mi facă ceva, ce vor-exceptând injecțiile, la gât. Ea mi-a arătat biletul de trimitere și am văzut, întradevăr, că figura, pe lângă altele și o analiză de sânge. I-am spus că nu-mi place ideea, că „obișnuiesc” să leșin, dar mi s-a spus să stau liniștită că nu pățesc nimic. Am ieșit încrezătoare în sala de așteptare, în compania bebelușilor asurzitori și a bătrânilor buhăiți (adică tușeau). Fire tolerantă, calmă, mi-am așteptat resemnată rândul. Am ajuns la exudat, mi-a spus gingașa doctoriță că numără până la 5. Mi-a gâdilat de fapt de vreo 8 ori omușorul cu un bețișor. I-am spus și ei că voi leșina în următoarele minute, dar mi-a zis că nu crede. „Treaba ta!”, mi-am zis în gând.:)

Am ieșit și am mai așteptat preț de 10 minute să-mi vină rândul la sânge. Am intrat, am răspuns la niște întrebări, m-au așezat pe scaun și le-am spus-o și lor: „S-ar putea să leșin. Nu mi-am propus, dar s-ar putea…”; același optimism, „durează doar 2 minute”.

Of! Un garou verde mi-a pișcat brațul. Un ac… ac mi-a penetrat vena brațului drept. Am supraviețuit înțepăturii și am simțit cum asistenta, destul de grijulie chiar și pentru pretențiile mele, a schimbat vreo trei fiole. Atunci am început să am senzația aia. Deși ultima oară fusese acum 3 ani, am știut imediat ce e. Simțeam că nu mai am aer, că în curând mi se vor închide ochii, că dacă nu termină mai repede și nu mă ridic de pe scaunul ăla se va produce inevitabilul.I-am spus că mi-e rău. Mi-a zis că e gata, că termină imediat…Că termină imediat! Și atât. Apoi am auzit ca prin vis 3-4 voci care ziceau „haide, haide, haide!”, gen „push, push, push!”, de parcă aș fi născut :). Am încercat să deschid ochii și am avut imaginea aia din Dr House sau Gray’ anatomy pe care voi o credeți doar de efect. Vedeam totul în ceață și simțeam miros de panică. Am încercat să mă ridic, dar 4 perechi de mâini m-au împins înapoi. Parcă le-am întrebat dacă am leșinat și dacă a durat mult. Le-am zis apoi că nu m-au lăsat să-mi termin visul (Când leșini visezi. La mine, ăsta a fost primul vis frumos, de obicei aveam un fel de coșmaruri). Imediat am început să le cer scuze pentru că le-am speriat, iar apoi am început să râd. Râdeam, desigur, de mine.

M-au obligat să dau pe gât un  pahar cu apă și să mai stau întinsă câteva minute. Apoi mi-am luat catrafusele, m-am re-re-rescuzat și am ieșit. Am început să dau telefoane și să mă laud cu isprava. Majoritatea  reacțiilor a fost: „IAR?!”. să fi fost al șaptele, al optulea leșin. Eu m-am obișnuit, dar din nefericire îi neliniștesc pe ceilalți.

*epistaxisul e totuna cu hemoragia nazală, iar ORL înseamnă otorinolaringologie, un cuvânt care-mi place foarte mult, asemenea acidului dezoxiribonucleic-ADN.

Una rece, una caldă.

Of, ce prost s-a sfârșit ziua asta! Cred că avem cu toții momente în care nimeni nu ne înțelege (și chiar nu e doar în imaginația noastră), dar nici noi nu-i putem înțelege pe ceilalți. Oamenii interpretează adesea în interesul lor un gest al tău, nici pe departe necugetat, cel mult inconștient și neinspirat. E trist că unii își aleg cele mai proaste momente, când alții înaintea lor te călcaseră deja pe coadă. Oricât ai încerca, cu toată sinceritatea și buna intenție să le explici că „mesajul a ajuns la ei eronat/a avut loc o comunicare defectuasă, desigur, nu au fost atinse interesele ambilor parteneri/canalul nu a fost cel mai potrivit și mesajul a fost bruiat ”etc., ei tot nu ascultă și, din frustrare sau răutate, te găsesc țap ispășitor pe tine. Ideea asta e generalizată, sunt atâtea persoane care m-au făcut să ma gândesc la asta de-a lungul vremii, încât nu pot să mă refer acum la cineva anume. 

Pe lângă amărăciunea asta pasageră, de actualitate maximă e faptul că am trecut examenul la ISMM, de care mă temeam (scuze că am schimbat subiectul, dar o pun pe seama spontaneității;)). În fine, ideea blogului meu nu e să mă laud-departe gândul-dar fix acum am aflat nota. Și recunosc că mă înfioară restanțele. Chiar dacă în jurul meu aud de ceva vreme „N-ai restanță, n-ai prestanță!”, prefer să rămân o anonimă, o anostă sau cum vor vrea să mă numească cei care sunt „cool”. Fobia asta de restanțe am căpătat-o de la studenții din anii II și III care au venit la examenele din anul I, chiar primul semestru. Oh, Doamne! …ferește-mă să mă alătur suferinței lor. 😀

De Clanul Coman am reușit să scap anul ăsta (glumesc, decanul mi-e foarte simpatic), rămâne ”să fac analiza” notei de la Publicitate, să ”colectez” măcar un 5 la TCI, ”să-mi ating interesul” la Comunicare Interpersonală și aia e…MAREA, MĂ CHEAMĂ LA EA :))

E sesiune

Previous Older Entries